Teatrul Regina Maria din Oradea

Scurt istoric al Teatrului Regina Maria

Clădirea Teatrului este unul dintre cele mai însemnate edificii de patrimoniu din Oradea. Proiectul a fost întocmit de renumita firmă de arhitecţi Fellner şi Helmer din Viena, iar realizarea lui, care a durat doar 15 luni, din 10 iulie 1899 până în 15 octombrie 1900, s-a derulat sub asistenţa arhitecţilor orădeni Rimanoczy Kalman, Guttmann Jozsef şi Rendes Vilmos.

Aspectul exterior îmbină armonios stilul neoclasic, dominant în ansamblul faţadei, cu elemente neorenascentiste şi neobaroce, în timp ce finisajele şi ornamentaţiile interioare se impuneau printr-un accentuat ton rococo.

Edificiul a fost structurat pe trei niveluri: sală, loji, balcon. În proiectarea sălii de spectacole s-a avut în vedere realizarea unei acustici perfecte. În plus a fost dotată cu o fosă pentru orchestră. Aceste caracteristici, neschimbate, transformă locaţia într-un spaţiu ideal pentru montarea spectacolelor de teatru, a celor de operă şi a concertelor. Sala are în prezent o capacitate totală de 570 de locuri.

În 9 şi 10 octombrie 1927 se inaugurează prima stagiune românească pe scena orădeană cu reprezentaţiile Teatrului Naţional din Cluj, al cărui director era poetul şi dramaturgul Victor Eftimiu.

În 29 ianuarie 1928 se constituie Asociaţia „Vestul Românesc” cu scopul predilect de a întemeia un teatru stabil şi un cotidian românesc. Sub direcţia Comitetului Central al Asociaţiei pe 18 septembrie 1928 ia fiinţă Teatrul Asociaţiei Vestul Românesc, primul teatru românesc stabil din Oradea.

Stagiunea se deschide în 13 octombrie 1928, cu piesa Fântâna Blanduziei de Vasile Alecsandri, în rolul principal evoluând Zaharia Bârsan. Pe scena orădeană s-au jucat piese scrise de renumiţi scriitori români ca Mihail Sorbul, I. L. Caragiale, Lucreţia Petrescu, Octavian Goga, dar şi din repertoriul universal. Teatrul Naţional din Cluj şi Teatrul Naţional din Bucureşti, susţineau turnee cu trupe de actori care încântau publicul local. Totodată, Teatrul Asociaţiei Vestul Românesc îşi reprezenta spectacolele în deplasările realizate la Beiuş, Arad, Satu Mare, Baia Mare, Carei, încercând astfel să deţină un rol artistic determinant, ce acoperea întreaga zonă vestică a ţării.

Din 1931, când Asociaţia Vestul Românesc îşi încheie sarcina dificilă de a patrona Teatrul de Vest, şi până după 1940, Oradea nu a mai deţinut un teatru românesc stabil, primind însă în mod constant turneele teatrelor din Bucureşti şi Cluj.

După Dictatul de la Viena din 30 august 1940, în urma căruia nordul Transilvaniei este cedat Ungariei horthyste, pe scena teatrului orădean nu s-a mai reprezentat nimic în limba română. Abia după eliberare, în 1944, un grup muncitoresc înfiinţează asociaţia „Prietenii teatrului” cu intenţia de a recrea teatrul românesc orădean sub vechea denumire Teatrul de Vest. Ministerul Artelor susţine eforturile Asociaţiei, iar în 19 Decembrie 1945, actorii angajaţi, în frunte cu artistului Ştefan Iordănescu, viitorul director, sosesc în Oradea. Inaugurarea noii stagiuni va avea loc în seara zilei de 4 ianuarie 1946, când se va pune în scenă melodrama, celebră în epocă, a celor doi autori D’Ennery şi Cormon, "Cerşetori în haine negre".

Deşi pe data de 1 aprilie 1946, teatrul din Oradea este etatizat, alături de teatrele din Timişoara, Braşov şi Galaţi, el va funcţiona în continuare ca un teatru privat, fiind într-adevăr privat de fondurile guvernamentale pe care le merita potrivit noului statut. Din lipsa subvenţiilor şi a unui public interesat, Teatrul de Vest va activa doar două stagiuni, după care se va muta la Arad (1948). Timp de şapte ani, Oradea rămâne din nou fără teatru profesionist în limba română.

La începutul anului 1954, actorii Grigore Schiţcu, C. Simionescu, Gore Teodorescu şi Maria Vasilescu sunt invitaţi la Secţia Culturală a Sfatului Popular Regional, pentru a forma o comisie de formare a secţiei române de teatru, sub conducerea lui Andrei Dauer. Astfel, după un curs sinuos şi nestatornic, în vara anului 1955 ia fiinţă Teatrul de Stat Oradea, care funcţionează de atunci cu două secţii, română (Trupa Iosif Vulcan) şi maghiară (Szigligeti Tarsulat).

Prima piesă jucată pe 26 noiembrie 1955 sub auspiciile noului teatru a fost „O scrisoare pierdută” de I. L. Caragiale. Ea s-a dovedit şi din punctul de vedere al alegerii şi din cel al montării o reuşită. Publicul a salutat cu o deosebită încântare premiera care inaugura o nouă etapă, de data aceasta mai fermă, a teatrului românesc orădean.

Cu sprijinul Inspectoratului de Cultură şi al revistei Familia, conducerea teatrului ia fericita decizie de a intra în circuitul naţional cu un festival de teatru scurt. În perioada 23-29 noiembrie 1976 are loc prima ediţie. Intitulat „Săptămâna teatrului scurt”, festivalul îşi propunea chiar din ediţia inaugurală să definească şi să delimiteze acest gen teatral, reuşind totodată să adune spectacole remarcabile şi regizori consacraţi din întreaga ţară. Începând cu ediţia a VI-a din 1984 Festivalul îşi sporeşte amploarea, transformându-se într-o competiţie internaţională. Cu fiecare an festivalul creşte în valoare, devenind pe parcursul ediţiilor o marcă de prestigiu în peisajul teatral naţional.

În 1978, pe scena teatrului orădean, are loc o premieră inedită atât din punct de vedere cultural cât şi istoric. Sub regia lui Ion Olteanu este montată pentru prima dată piesa „Occisio Gregorii in Moldavia Vodae tragedice expressa”, primul text dramatic scris în româneşte, datând din 1778 şi descoperit în Biblioteca Episcopiei din Oradea. Cu acest spectacol este întreprins un turneu de prezentare în capitală, unde reuşeşte să impresioneze atât de mult încât, doi ani mai târziu, Alexandru Tocilescu va monta acelaşi text, la teatrul Bulandra.

De-a lungul anilor Teatrul Regina Maria şi-a obişnuit publicul cu un repertoriu de succes, urmărind un echilibru între dramaturgia naţională şi universală, între clasic şi modern. La ora actuală teatrul dispune, pe lângă Sala Mare, şi de o Sală Studio cu o capacitate de 50 de locuri, şi de Sala Arcadia (200 locuri). Aici se joacă piese scurte, se organizează spectacole lectură, recitaluri de poezie şi spectacole cu caracter experimental.

Teatrul Regina Maria îşi face un titlu de onoare din faptul că a lansat mari regizori care au făcut, ulterior, strălucite cariere artistice, precum Victor Ioan Frunză, Alexandru Darie şi Alexandru Colpacci. Totodată, Trupa „Iosif Vulcan” a avut privilegiul, în special în ultimele stagiuni, de a colabora cu nume celebre ale teatrului românesc: Alexandru Dabija, Mihai Măniuţiu, Alexander Hausvater, Petru Vutcărău, Claudiu Goga şi mulţi alţii.

Datorită acestor colaborări fructuoase teatrul orădean a reintrat în atenţia criticii de specialitate, a crescut în mod constant numărul de spectatori, a obţinut două nominalizări la Gala Premiilor UNITER în 2006 şi a participat la numeroase festivaluri de teatru atât din ţară cât şi din străinătate (Coreea de Sud, Italia, Croaţia, Turcia, Slovacia, Ungaria, Ucraina, Republica Moldova).

Din 2011, Teatrul din Oradea s-a reorganizat și cuprinde, în prezent, trei trupe: Trupa Iosif Vulcan, Trupa Arcadia și Ansamblul Artistic Profesionist Crișana. În 2012 Teatrul revine în atenția Galei UNITER, prin spectacolul de succes ”Scripcarul pe acoperiș”, care obține două nominalizări la categoria Cea mai bună scenografie (Vioara Bara) și Cea mai bună actriță în rol secundar (Ioana Dragoș Gajdo pentru rolul Golde).

sursa: http://teatrulreginamaria.ro/trupa-iosif-vulcan/istoric/

Toamna Oradeana – 12 Octombrie 2014

Toamna Orădeană

"Toamna Orădeană" este un festival de divertisment și cultură, organizat în fiecare an între jumătatea lunii Septembrie și 12 Octombrie, ziua orașului. Prima ediție a festivalului a fost în anul 1991. Pe parcursul celor 3-4 săptămâni au loc diverse manifestări culturale, artistice, sportive și de divertisment, în mai multe locații:Cetatea Oradiei, Parcul Nicolae Bălcescu, Piața Unirii,Teatrul de Stat, Arena  Antonio Alexe, Casa de Cultură a Sindicatelor, Galeria de Arte Vizuale, etc. Ziua orașului, 12 Octombrie, marchează ultima zi a festivalului. Această zi are o dublă semnificație istorică: redactarea Declaratiei de la Oradea din 1918, document ce proclama dreptul la independență și autodeterminare a românilor din Transilvania, și ocuparea oficială a Oradiei de sub regimul horthyst în 1944, o dată cu intrarea în oraș a trupelor sovieto-române. În această zi are loc defilarea cu Torțe și se țin concerte de anvergură în aer liber.

Istoria Oradiei

Hartă realizată de Franz Hogenberg (1535-1590)

Oradea  este menționată pentru prima dată la 1113, într-o diplomă a abației benedictine din Zobor, în care apare numele episcopului Sixtus Varadiensis și al comitelui Saul de Bychar, însă rădăcinile sale sunt de origine romano-dacică, descoperirile arheologice atestând că în zona Salca din oraș și zona Băilor Felix erau stabiliți romani și daci. De-a lungul Evului Mediu, cetatea a devenit loc de conviețuire pentru un mozaic etnic care a contribuit la stabilirea componenței etnice de astăzi al Oradiei: români, maghiari, austrieci, slovaci, evrei, ruteni și turci.   

Cetatea Oradiei, ale cărei vestigii se pot vedea și astăzi, este menționată întâia oară în 1241, cu ocazia efectuării unor reparații grabnice pentru a face față unui iminent atac tataro-mongol. Construirea cetății este atribuită regelui Ladislau I (1077-1095). 

Conform Cronicii Pictate de la Viena (Chronicon pictum Vindobonense), tot regele Ladislau I a fost cel care a hotărât să ridice "în locul numit Vărad", adică la Oradea, o mănăstire în cinstea Fecioarei Maria. Această mănăstire a constituit leagănul episcopiei romano-catolice de Oradea, al cărei întemeietor și patron spiritual a fost regele Ladislau I.  Invazia mongolă din 1241 a fost descrisă  de Rogerius, călugăr italian din Spalato, stabilit la Oradea, contemporan cu evenimentele.

In timpul regelui Carol Robert de Anjou (1308-1342)și a fiului său Ludovic I al Ungariei (1342-1382) care au adus din patria lor italiană gustul pentru rafinament al acestei culturi, Oradea cunoaște ca oraș și sediu episcopal catolic o perioadă de înflorire. Oradea devine cunoscută în anii lui Ioan Viteaz ca un centru de mare importanță al culturii renascentiste.  Aici și-a înălțat observatorul astronomic vestitul fizician al Universității Vieneze, Georg von Peuerbach, folosind locația Oradiei drept meridianul de 0⁰ în lucrarea sa Tabula Varadiensis, publicată în 1464. În prezent numai unele hărți maritime mai păstrează acest reper.

În 1541 s-a constituit pașalâcul de la Buda, care cuprindea Ungaria Centrală. Transilvania a devenit principat autonom în cadrul căruia era înglobat și Bihorul. În 1660 turcii ocupă Oradea și întreg ținutul pe care-l vor stăpâni până în anul 1692.  

 În anul 1703 izbucnește o mișcare anti-habsburgică condusă de Francisc Rákóczi al II-lea. Târgurile din jurul cetății au devenit câmpuri de bătălie între garnizoana imperială din interiorul fortificației și răsculații lui Rákóczi. Meritele orădenilor în sprijinirea garnizoanei imperiale din timpul mișcării rakocziene au fost recunoscute oficial la 27 noiembrie 1712 chiar de Împăratul Carol al VI-lea.  Papa Pius al VI-lea a înființat în anul 1777 Episcopia Greco-Catolică de Oradea Mare. Unul din corifeii Școlii Ardelene a fost episcopul greco-catolic orădean Ignație Dărăbanț.

 Promotor al emancipării spirituale a românilor bihoreni a fost și urmașul său, episcopul Samuil Vulcan, întemeietorul liceului românesc din Beiuș, care astăzi îi poartă numele.

La 19 iunie 1836, un puternic incendiu, care a durat trei zile, a avut urmări catastrofale pentru locuitorii Oradiei. El a izbucnit în centrul orașului și a cuprins clădirea Primăriei, Fabrica de mătase, fabrica de bere, hotelul "Vulturul Negru", Depozitul de sare, Fabrica de cărămidă și câteva biserici, inclusiv Biserica cu Lună, catedrala episcopală ortodoxă din acea vreme, focul  întinzându-se până la zidurile Cetății, cuprinzând și cartierul Velența.   

Anul revoluționar 1848-1849 și-a făcut simțită prezența și la Oradea. La 21 mai 1848, la Pesta, s-au întrunit sub președinția lui Emanuil Gojdu, circa 40 de deputați români din Crișana și Banat, printre reprezentanții orădeni numărându-se Nicolae Jiga, Ioan Dragoș, Gheorghe Fonai și Ioan Gozman. Chiar dacă revoluția a fost înfrântă, tradiția revoluționară a anilor 1848-1849 a marcat decisiv conștiința publică orădeană, efectele ei pe termen lung simțindu-se, mai ales după 1867, când participanții la revoluție care au scăpat cu viață au putut să se manifeste în viața politică locală.

La 12 octombrie 1918, în casa dr. Aurel Lazăr se redactează cunoscuta Declarație de la

Oradea, document care proclamă dreptul românilor transilvăneni la autodeterminare. La 3 noiembrie s-a constituit Comitetul Național Român, compus din Dr. Aurel Lazăr (președinte), Roman Ciorogariu, Coriolan Pop, Iacob Radu, etc. Tot acum se înființează Consiliul Militar Român. 

La 1 decembrie 1918, un număr mare de delegați ai județului Bihor participă la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, într-o dorință unanimă de a consfinți Marea Unire cu Regatul României. A doua zi, Dr. Aurel Lazăr a fost numit șeful resortului Justiție în Consiliul Dirigent, instituit pentru a conduce treburile Transilvaniei până la preluarea administrației de către statul român.  În perioada dintre cele două războaie mondiale, Oradea s-a menținut ca un puternic centru industrial și comercial.   

La 12 octombrie 1944 a avut loc atacul decisiv asupra Oradiei; trupele ungare și germane s-au retras din oraș, lăsând în urmă doar grupuri mici, cu misiunea de a distruge clădirile mai importante.  Ocuparea orașului s-a făcut de către trupele sovietice și române. O dată cu reinstaurarea administrației civile românești, la 9 martie 1945, conducerea administrativă și politică a Oradiei a fost preluată de elemente comuniste locale, a căror ascensiune la putere a fost facilitată de administrația militară sovietică. 

Anii 1944 -1947 au corespuns etapei cuceririi puterii politice de către forțele comuniste. Începând cu anii '70, efectele negative ale politicii de industrializare forțată s-au făcut simțite și în Oradea. 

Evenimentele revoluționare din decembrie 1989 au determinat mutații profunde în structurile politice, sociale și economice românești, fiind percepute imediat și în Oradea. 

De remarcat, pentru perioada post-decembristă, la nivelul Oradiei, este întoarcerea acesteia la vechea sa traditie universitară. Începând cu 2 mai 1990, prin hotărâre de guvern, ia ființă Universitatea Tehnică din Oradea, care devine, un an mai târziu Universitatea din Oradea. În anii care au urmat, instituția a cunoscut o continuă dezvoltare, fiind actualmente unul dintre cele mai însemnate centre universitare din zona de vest a țării. 

(sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Oradea)